Când m-am trezit într-o dimineață în 2015 mă aștepta o surpriză plăcută. Federația Română de Handbal organiza o sesiune de antrenament pentru oamenii presei, condusă de noul antrenor al echipei naționale feminine, Thomas Ryde. Avea loc cu câteva zile înaintea Trofeului Carpați, un turneu amical de pregătire la care urmau să participe jucătoare de talie mondială din Brazilia, Suedia, Germania și România. Antrenamentul se desfășura peste câteva ore, iar înregistrările se încheiaseră.
Am decis, într-unul din puținele momente în care îmi ies din zona de confort, să dau un mail federației, spunându-le că aș vrea să merg și eu, deși termenul limită trecuse. Am primit, spre surprinderea și entuziasmul meu, un răspuns pozitiv. Mi-am luat adidașii, o pereche de pantaloni scurți și un tricou, și am plecat spre sală.
Eram la Cluj, unde Sala Polivalentă nou-nouță abia fusese dată în folosință cu puțin timp în urmă, iar aceasta a fost prima mea reîntâlnire cu handbalul după ani de zile în care am cam ignorat sportul. Am practicat handbalul timp de aproximativ un an, înainte de liceu, dar ca la multe lucruri din viață de care uneori mi se face dor, am renunțat la el, probabil puțin prematur.
Antrenamentul a fost interesant. Nu a fost tocmai un moment din acela care îți deschide ochii și orizonturile, dar măcar mi-a oferit ocazia să cunosc un antrenor important și să înțeleg că pariul federației – aducându-l la echipa națională – a fost unul unic și ambițios. Ryde, pe care l-am urmărit îndeaproape de atunci, a dovedit în lunile următoare că este un om special și a ajutat enorm handbalul românesc să scoată capul din molozul sub care este în general așternut sportul românesc. Chiar și acum, handbalul pare a fi una din crengile care sunt încă vii în acest copac aparent veșnic uscat.
Unde vreau să ajung?
Păi la acel Trofeu Carpați, la care am mers în zilele următoare. Mai întâi, un antrenament comun excelent oferit de România și Brazilia. Apoi, semifinala câștigată de România în fața echipei sud-americane la capătul unui joc superb. La final, meciul decisiv, pierdut într-o manieră total opusă în fața Germaniei.
Una peste alta, a fost o pregătire bună la care România a participat alături de trei echipe naționale de talie mondială, dar mai importantă a fost priza pe care turneul a avut-o la public. Sala din Cluj s-a umplut, ajutând orașul să devină un reper în ce privește organizarea de evenimente sportive și spectatorii să se îndrăgostească de ceea ce FRH numește „sportul național” pe oarecare bună dreptate.
Este noiembrie 2018 acum. Între timp, România a obținut o medalie de bronz la Campionatul Mondial, CSM București a participat de trei ori în Final Four-ul Champions League, câștigând competiția o dată, iar peste câteva zile începe Campionatul European de Handbal Feminin.
Înainte de asta, însă, o ultimă pregătire: Trofeul Carpați. De data asta, la București, cu Serbia și Rusia alăturându-se celor două loturi ale României alcătuite de Martin Ambros, succesorul lui Ryde la conducerea echipei naționale. Sala Polivalentă va găzdui patru meciuri – semifinalele, vineri și finalele, sâmbătă – de calitate înaintea unei competiții la care România e află din nou în discuția pentru medalii. Echipa națională a lipsit la numai o ediție din cele 12 ale Campionatelor Europene, obținând o medalie de bronz în 2010.
Ambros vede turneul din acest weekend ca fiind unul important: „Acestea sunt meciurile adevărate pe care le avem înainte de Euro. Jucăm cu două echipe bune, care vor fi acolo și ele. Este important să intrăm în ritm ca echipă și să rezolvăm problemele care vor ieși la iveală acum. Vom avea câteva zile să le rezolvăm. Este de asemenea important să ne obișnuim cu competiția. Nu ne-am făcut un obiectiv principal din câștigarea acestei competiții, însă ne propunem să evoluăm la cel mai înalt nivel,”