Jocurile copilăriei mele

Azi am contribuit la curățenia generală făcută prin casă. Hainele de vară au făcut locul pe umerașe celor de toamnă-iarnă, pantofii au făcut loc ghetelor și lucrurile de care nu mai am nevoie de prin cameră au dispărut. Printre ele zeci, poate sute, de CD-uri și DVD-uri care într-un fel sau altul mi-au marcat copilăria.

Erau împrăștiate în mai multe locuri prin casă, dar le-am adunat pe toate și le-am trântit pe pat pentru a le tria. CD-uri cu jocuri, cu filme, cu seriale, cu programe sau proiecte de școală își așteptau soarta, iar aceasta a fost crudă cu majoritatea dintre ele. Am decis să arunc aproape toate lucrurile. Trecând prin multe dintre ele, amintiri vechi mi s-au aprins în minte, unde ele au rămas întipărite după mii de ore petrecute în fața calculatoarelor. 

Consider că am avut un privilegiu din a crește alături de această industrie digitală care făcea primii săi pași cam atunci când și eu îi făceam pe ai mei. S-a dezvoltat într-un ritm amețitor, iar eu am trăit alături de ea.

În timp ce mulți prieteni de-ai mei au avut jocuri pe televizor, eu am sărit peste faza aceea. Pentru mine - deși am jucat prin vecini jocuri pe televizor câteodată - PC-ul a reprezentat totul în materie de jocuri electronice. Consolele au acaparat în ultima vreme piața, dar eu am rămas fidel.

După ce Minesweeper mi-a deschis drumul jocurilor pe PC, mi-am întrebat părinții dacă nu există jocuri mai complexe. Probabil nici ei nu știau, dar au cercetat. Primele discuri pe care le-am avut au fost cele care incorporau mai multe jocuri pe același CD. Am zâmbit când mi-a trecut azi prin mână un disc intitulat „Games For Windows 95”, de care îmi aduc aminte ca fiind printre primele pe care mi le-a cumpărat tatăl meu, cândva prin '97 poate. Au mai fost multe de acest gen, iar pe unele le-am și găsit intacte.

Au fost câteva titluri care m-au acaparat pur și simplu. Wolfenstein 3D e cu siguranță primul shooter pe care l-am jucat. Multe ore am petrecut apăsând butoanele tastaturii - ce ciudat e să joci un shooter fără mouse, mă gândesc acum. Și mai multe ore mi-am petrecut jucându-mă Grand Prix 2, titlul care probabil mi-a deschis orizonturile către Formula 1. Îmi amintesc de zile când veneam de la școală sau de la antrenamentele de tenis cu un singur gând: să apăs cu piciorul butonul ăla mare de la calculator ca să mă pot juca GP2. Mă mai jucam și la birou la tata, în perioada în care nu aveam încă PC acasă. Într-o zi am așteptat ore bune cu jocul pus pe pauză, doar ca să-i arăt lui tata o reluare de un accident în care eu și Gerhard Berger am zburat amândoi în aer când eu am ieșit de la boxe.

Captură din Grand Prix 2

Captură din Grand Prix 2

Age of Empires a fost apoi jocul de strategie care mi-a marcat copilăria. Auzisem de el la ziua de naștere a unui coleg de la tenis și chiar dacă eu eram „cu sporturile”, cumva am făcut rost de el și l-am jucat în varianta demo. Era un scenariu pe care îl jucam la nesfârșit, tăindu-mi o cale printr-o pădure ca să ajung la civilizația inamică, deși sunt sigur că existau și drumuri mai ușoare - dar eram copil și nu știam. Mă chema bunica să fac baie în continuu, dar eu vroiam să mă mai joc AoE. A venit ceva mai târziu și Age of Empires II, iar părinții mei mi-au cumpărat un set cu toate jocurile din serie la începutul anilor 2000.

Heroes of Might and Magic 3 făcea furori la zile de naștere ale prietenilor mei, așa că a fost un alt titlu pe care l-am jucat mult. Cumva, s-a întâmplat ca seriile acestea să-mi rămână dragi încă până acum. Dragostea pentru GP2 s-a materializat în seria F1 dezvoltată de Codemasters în zilele noastre, pe care le-am jucat nu puțin, în timp ce AoE mai joc câteodată, acum în varianta HD. Chiar și Heroes mă tentează uneori, jocul 7 al seriei urmând să fie lansat în curând. Cât despre shootere, Counter-Strike este a doua cea mai jucată serie de către mine.

O altă serie care mi-a fost extrem de dragă a fost FIFA. A început cu „Road to World Cup 1998”, cu un CD original pe care mi l-a împrumutat un coleg de școală. '99 n-am prea jucat, dar FIFA 2000 e undeva în top 5 în termeni de ore jucate. Erau vremurile în care începusem să am o pasiune pentru Real Madrid, pasiune ce s-a stins mai apoi. 2001, 2002 și 2003 au fost grozave, chiar dacă total diferite, iar 2004 mi s-a părut cel mai slab titlu al celor de la EA. FIFA 2005 a fost ultimul joc din serie pe care l-am jucat cât de cât constant, ca apoi să mă mai distrez online în '07 și '10, dar jocul în sine nu mă mai atrăgea.

Captură a ecranului de start din FIFA 2000

Captură a ecranului de start din FIFA 2000

Când zic că mi-au plăcut sporturile de mic nu mint. O altă categorie de jocuri cu care am petrecut mult timp a fost cea rezervată raliurilor. Colin McRae Rally a fost un joc râvnit de mine luni întregi până ce l-am primit, în sfârșit, de la părinți. Am călătorit cu mașina Subaru albastră și mai apoi cu Fordul Focus din Colin McRae Rally 2 prin toată lumea.

În generală am început să frecventez pentru o perioadă, ademenit de un coleg de școală care locuia deasupra unuia, Internet Cafe-uri. Inițial, eram „tipul ăla care joacă doar jocuri cu raliuri, FIFA și Age of Empires”, în timp ce toată lumea din jurul meu avea pe ecrane Starcraft, Quake sau Counter-Strike. Încet-încet, am ajuns să joc și eu în rețea Quake III Arena. Mi-a plăcut pentru rapiditatea cu care se întâmpla totul și pentru intuiția și îndemânarea pe care trebuia să o ai. Aceleași lucruri m-au făcut să-mi placă mai târziu și Counter-Strike 1.5.

Need For Speed am început să joc de pe un CD unguresc cu mai multe jocuri. Era vorba de varianta demo a NFS 3 Hot Pursuit, iar NFS 4 am jucat după ce un coleg de generală mi-a dat CD-ul lui. Need For Speed Porsche a urmat - jocul pe care încă îl consider cel mai bun din serie. Cele două Underground-uri au fost nemaipomenite din nou, iar Shift-urile promiteau, dar n-am apucat să le joc prea mult.

Ca să închei cu francizele începuturilor și să trec cronologic la următoarea perioadă, aceasta a venit prin 2003-2004, când am început să-mi cumpăr cu ajutorul părinților CD-uri piratate din piețe. NHL 2004 este un prim exemplu de joc achiziționat astfel, împreună cu F1 2002. La fel am intrat și în posesia FIFA 2004-2005, dar și a FA Premier League Manager 2002, primul joc serios de management fotbalistic care mi-a trecut prin mână. Începea să-mi placă mai mult să antrenez o echipă și să văd ce iese, decât să o controlez și să „bat” calculatorul.

CD-uri vechi cumpărate din piață sau scrise de mine

CD-uri vechi cumpărate din piață sau scrise de mine

Total Club Manager 2004 a fost un joc grozav pe care îl jucam nu numai singur, dar și cu prietenii când veneau la mine. A fost primul în care puteam să antrenez echipele de club din România, iar la FCM Bacău un tânăr Cătălin Cursaru și un Andrei Cristea făceau furori. Steaua, Dinamo și Rapid erau imposibil de bătut cu o echipă de mâna a doua, iar dacă simulai tot meciul 3D rezultatele erau de multe ori 0-0 sau 1-0. A urmat schimbarea seriei în FIFA Manager, cu 06 și 07 în prim plan, dar ușor-ușor am descoperit seria paralelă a celor de la Sports Interactive, pe care am adoptat-o ca fiind mai bună. Football Manager am jucat ani la rând, din 2006 încoace, iar începând cu 2012 mi-am și cumpărat jocul original - o tonă de ore pierdute și aici.

Sigur, aventurile mele în lumea jocurilor electronice nu s-a rezumat la sporturi și câteva titluri de strategie. Am jucat și altceva. În lumea GTA am pătruns odată cu Grand Theft Auto: Vice City, joc împrumutat de la un coleg de clasă. Am dat de ceva similar odată cu o zi de naștere la care am jucat un demo de la un joc care mi-a plăcut mult. Mai târziu, după ce i-am aflat numele și l-am terminat în întregime, Mafia: The City of Lost Heaven a devenit jocul meu preferat all-time. Aș putea spune că încă e. Nimic nu s-a comparat în termeni de poveste cu acel joc. Mult așteptatul Mafia 2 n-a fost rău, dar era imposibil să rivalizeze cu acea capodoperă care a fost primul titlu din serie.

Prin clasa a 8-a Internetul de mare viteză începea să devină ceva comun, iar în primii ani de liceu sesiunile de Internet dial-up din weekend și download-ul unei melodii de 3MB care dura 30 de minute luau sfârșit. Odată cu această perioadă au început să apară în viața mea torrenții și jocurile la care visam le puteam downloada fără probleme de acasă. A fost perioada în care mi-au trecut multe jocuri prin mână, toate fiind puse apoi pe CD-uri pentru a le avea pentru totdeauna. Filmele și serialele la care am început să mă uit au pățit același lucru, ajungând în plasa mare plină de discuri pe care am strâns-o azi de prin casă. Totuși, nu îmi amintesc să mă fi prins vreun joc mai mult decât cele deja menționate.

Mafia - jocul cu povestea cea mai bună jucat de mine vreodată

Mafia - jocul cu povestea cea mai bună jucat de mine vreodată

Faza download-urilor a durat mult, iar în materie de filme și seriale nici nu s-a terminat, deși incursiunile în uTorrent au devenit mult mai rare. Jocurile însă - pe acelea am început să le cumpăr, originale. Prin liceu începuse perioada în care MMORPG-urile prinseseră avânt, iar World of Warcraft devenise cel mai jucat titlu în lume. Împreună cu colegul meu de bancă, ponderam achiziționarea lui, dar din fericire el a avut o idee mai bună. Auzise de un joc numit Guild Wars care ar rivaliza cu WoW și am decis împreună să îl cumpărăm. Am mers amândoi la Carrefour și în zile diferite, am început să jucăm. Guild Wars: Nightfall era ultimul titlu lansat din serie, iar cu acela am început. Apoi, pe rând, le-am cumpărat și pe celelalte trei apărute. Este jocul în care am petrecut cele mai multe ore până acum - cine știe dacă va fi vreodată depășit? Am trecut prin poveste, am „farmat” pentru a deveni bogat, dar n-am ajuns să joc părțile foarte grele din el decât sporadic. Am fost un lup singuratic în mare parte, nefăcând parte dintr-o comunitate în joc, rareori aventurându-mă cu necunoscuți prin lume.

Un alt joc în care am petrecut o grămadă de ore este Counter-Strike: Global Offensive. Iubirea pentru CS a pornit prin clasa a 8-a, când am fost într-un cantonament cu echipa de handbal la care jucam. La Năvodari, în timpul liber, unii din colegii mei se duceau la un Internet Cafe și jucau CS. Acolo l-am încercat pentru prima dată. Era vorba de CS 1.5, iar când am revenit în Brașov am început să merg prin Internet Cafe-uri ca să-l joc online pe serverele de prin oraș. Ne-am mutat apoi spre CS 1.6, dar odată cu apariția Condition Zero și Source, nu a mai prezentat prea mult interes pentru mine - până la Global Offensive, când am reînceput să joc.

Dacă tot am specificat de CS, trebuie amintit și jocul de la care a pornit întregul fenomen: Half Life. Deși jocul original l-am jucat puțin, mi-a plăcut, iar când am pus mâna pe Half Life 2 prima dată, nu i-am mai putut da drumul până l-am terminat. Împreună cu el am jucat și titlurile următoare din serie, iar prin Portal am trecut târziu, mult după ce apăruse. Totuși, trebuie spus că atât Half Life-urile cât și Portal-urile au fost jocuri revoluționare, ingenioase și extrem de bune.

Guild Wars 2, Counter-Strike: Global Offensive și Grand Theft Auto V

Guild Wars 2, Counter-Strike: Global Offensive și Grand Theft Auto V

Am ajuns, încet-încet, la zilele noastre. Istoria jocurilor care mi-au trecut prin mână și-a spus cuvântul asupra mea, iar puținele jocuri pe care le mai deschid au rădăcini în perioada copilăriei. În Counter-Strike: Global Offensive joc competitiv alături de câțiva prieteni internaționali făcuți prin intermediul unui coleg de facultate. Guild Wars 2 a venit ca o îmbunătățire superbă adusă vechiului joc, iar orele petrecute fie singur sau cu prieteni și comunități internaționale au fost - și câteodată încă sunt - frumoase. Grand Theft Auto V este titlul suprem al seriei celor de la Rockstar și e ușor să fii impresionat de amploarea pe care a luat-o jocul în ultimii ani, iar mie-mi face plăcere să petrec momente în lumea aceea virtuală.

Pe lângă acestea, există câteodată incursiuni periodice în alte jocuri. World Rally Championship 4 a fost unul din cele pe care le-am jucat mai mult recent, iar F1 2014, Football Manager 2015 sau Project Cars poartă semnele pasiunii mele cele mai mari - sportul. Nu pot să nu închei însă cu Half Life 2 și Age of Empires II HD, două jocuri vechi care vor rămâne etaloane pentru mine și pe care le mai deschid din când în când.

Nu știu ce mi-a venit ieri seara să-l rog pe tata să preia controlul unei mașini de raliu pe drumurile Sardiniei. Nu s-a descurcat grozav, spre parțiala mea surprindere, așa că am chemat-o pe mama să văd cum se descurcă ea. La fel. Tastatura nu e făcută pentru așa ceva, dar totuși, generațiile care au copilărit cu jocurile electronice se descurcă mai ușor, învață mai ușor și găsesc altfel experiența de a de distra la calculator.

Părinții m-au întrebat dacă învăț ceva din jocurile astea.

Age of Empires m-a învățat istorie, mi-a indus o gândire logică, m-a ajutat să fiu disciplinat și să caut puncte cheie în diverse situații. Multe ale jocuri de strategie m-au învățat același lucru. N-o să uit niciodată că eu știam răspunsul la întrebarea în urma căreia Mihai Popa a devenit primul câștigător al emisiunii „Vrei să fii Miliardar?”: Sub ce nume a rămas cunoscut eroul național al Spaniei, Rodrigo Diaz de Bivar? Oricine a jucat campania El Cid din Age of Empires II: The Age of Kings, știe răspunsul.

Captură din campania El Cid din Age of Empires II: The Age of Kings

Captură din campania El Cid din Age of Empires II: The Age of Kings

Shooterele m-au ajutat să-mi îmbunătățesc coordonarea mână-ochi, intuiția, simțurile de anticipare, plus să dobândesc niște cunoștințe generale și istorie. Ce armă e aia, cum se folosește, din ce perioadă e, unde sunt acum, cum a fost prin războaie, etc, etc. Multe alte jocuri mi-au dat cunoștințe diverse de cultură generală.

Prin Vice City, Liberty City, la fel ca și prin Lost Heaven, am petrecut ore întregi înțelegând cum este sau a fost lumea în linii mari în America și cum s-au schimbat vremurile. Odată cu poveștile din ele și din alte jocuri am dobândit niște principii și valori, am trăit sentimente, etc. Când te uiți la filme înveți sau rămâi cu ceva? E, la fel e și cu jocurile.

Nu în ultimul rând, prin jocurile sportive am învățat mersul lucrurilor, împreună cu reguli, tactici, echipe, sportivi și mi-am pus bazele - sunt sigur de asta - profesiei și pasiunii mele. Cum poți să crezi că n-am învățat nimic?

40 days, 40 nights and 56 games

In the last evening of the European project I took part in this summer, we all gathered around in a circle in order to receive our Youthpass certificates. Each one of us took out a random one and was supposed to describe – using gestures or words – the person in question. First up, Pablo from Spain: he pulled out the paper, thought about it for a few seconds, then started jumping and clenching his fists in the air yelling “Ru-ma-ni-a! Ru-ma-ni-a!” Everybody turned towards me.

We were at the end of a 40 day period spent in Macedonia, with the official goal of writing about the U17 Women’s European Handball Championship – to promote women’s handball and a specific age category that doesn’t really get media attention, and to develop our journalistic skills as well. There were 40 of us, aged 18 to 29, coming from 17 different countries. We lived, worked and partied together. We mainly stayed in a three story house in Struga, a small town next to lake Ohrid, where we were trained, learned from each other – from the rules of handball to how to write a match report – and got used to work as a team. Then, we moved to Skopje for the tournament.

Before the first match, Spain-Romania, I watched suspiciously as Pablo held high a red scarf during the national anthem. Then our anthem started playing; the girls and their coaches gathered by their shoulders, the 4-5 loud parents sitting in the stands froze and I forgot about my principles. I accepted the fact that I can’t contain myself, that this is not a place where I have to censure myself – we were the only journalists, the parents and families the only spectators and the stands quite empty – and that the reason I like sports so much is that it involves emotion.

So, after the first two matches that I watched from the press box or jumping near the railing of the stands, just as Pablo showed, I went down near the court with Dan, the other Romanian in the project. Behind the player’s bench, everything is more intense. Just like in tennis, you can hear the screams on the court, the screak of sports shoes on the floor, the coaches arguing, the girls’ encouragements and their cries of pain. You wish them good luck before the game, you see their joy after every goal and their red eyes after defeats. And then you have to interview them.

I wasn’t the only one who acted like a supporter. Dan hooked a Romanian flag over his laptop, Szilvia painted the Hungarian flag on her face, and Pablo and Noelia got pictures with the Spanish team and yelled “Vamos España!” These kinds of actions were encouraged by the fact that the project’s real objective – apart from our development as reporters and the coverage of the tournament – was to have an exchange of experiences and to learn about different cultures.

We were after three weeks of living like a big European family, after talking about our countries, about what makes us unique and what brings us together. Here’s an example from a kitchen conversation before a bosnian dinner:

Jovana (from Serbia): What’s on the menu?

Ljupko (from Bosnia): Ciorba, sarma…

Jovana: Come on, sarma is not yours, it’s mine.

And although the sporting competition reminded all of us where we came from, it managed to unite us even more. You couldn’t watch a match without thinking about those who will be happy or sad after. After the improvised newsroom meetings held in the hostel kitchen in the mornings and before we got into the cars that took us to the two arenas, we didn’t just wish good luck between us individually, but to our teams also. In the evening, when we met again in the garden, before we started writing, editing pictures or video interviews, we drank a beer for our wins or for our losses.

It was hard for me to admit that beyond the joy of being close to the Romanian team and of witnessing a tournament first hand, there was something else that I liked more: to share these emotions with people that I didn’t even know three weeks before, but whom I was working with now. And it’s these moments that I will miss the most. The crowded kitchen and the food that suddenly disappeared overnight, the queue at the bathrooms, the overpopulation of the nearby bar when the Internet was down back home, the meaningless trips to the bank at the end of which we couldn’t take our money out of our accounts for obscure reasons – all kinds of national holidays or staff on vacation – the beach parties, boat party, garden parties, bonfire parties, wedding-crashing parties; the Dutch, Turkish, or Bosnian dinners, the butterflies in my stomach and the dance nights by the lake; the melting looks and the hugs we started to receive more and more over the last few days. The feeling that we were in a bubble we didn’t ever want to leave.

It was a bubble because we could act like supporters. Because we could make our own rules, without editorial-commercial-financial pressures; because we were in a place and a moment in time that held no big responsibilities, but from learning and experimenting – not just with what we produced, but with ourselves too. It was a bubble because we lived everything that happened there like it was the most important thing in the world, but we can’t explain to those at home why; and because we didn’t stay there long enough for it to become hard, to start arguing or to miss home for real.

It was a bubble that we constantly knew about, but it was only during the last few days that we started talking about it – at the edge of a river where both swans and people swam, when all that was said was:

“I don’t want to go back to school.”

“I don’t want to go back to work.”

“I don’t want to find another job.”

“I don’t want to graduate and have to get my shit together.”

 

PS: I’m not complaining, I know I’m lucky to have come back to a place I like and somehow, I feel like I’m still in a bubble. One that is more real.

--------------------------------

Andreea Giuclea is a sports storyteller for independent magazine Decât o Revistă (DoR). Among others, she has written highly acclaimed pieces about Simona Halep and the "Gheorghe Hagi" Football AcademyYou can follow her on Twitter @AndreeaGiuclea.

Original article in Romanian first appeared on Andreea Giuclea's blog.

Translation to English by Dan Dracea

Day 1 AM (After Macedonia)

Wanted to be at a lake again. Wind is blowing, sun is shining. Just like in Struga.


"So many cars and blocks of flats. I want to be at the lake," Andreea wrote to me a few hours ago. That's when it hit me. I have a lake near my house in Brașov!

I should go there!

Bought my internet data card, downloaded 3 songs (Waves, Are You With Me and Sun Goes Down - these 3 really hit home and actually express what we all feel now) on my tablet, grabed my headphones, my fake Macedonian sunglasses, my bike, my flip flops, the notes from you guys and some money and I left.

Went to a small market nearby and bought a lemon ice tea. It was the strangest I've felt buying something in my life. Asking for it in Romanian felt surreal, handing over Romanian money felt bizzare. Plastic money? Wtf? How many denars is that, again?

Nonetheless, I climbed to the highest point around the lake to take some pictures for you guys and started listening to music and reading your notes again.

The lake is 12345 times smaller than Ohrid lake, just a place to hang out in my neighborhood near the forrest. You can't swim in it, but you can sit and soak up the sun (it's very hot outside, but windy too) and the nature. Everything is green except for the perfectly blue sky. There's also a small island in the middle. A lot of people are tanning in the sun, old people walking around, families with kids as well. Boats that look like swans, a zip line that takes you from one side of the lake to the other (you can see a yellow pole in one of the pictures - that is the starting point, and you go in the air hanging on a hook to the other side over the lake), people making barbecues etc.

Listening to Szilvia's song while I write this over and over again. People passing by not knowing shit about what I've done over the last 42 days, not knowing how I feel. It is strange, since everybody I've talked to in this period knew what was going on with me. For them I'm just a guy listening to music and chating on his mobile device.

I could write more, probably, but my fingers are already numb and I want to enjoy this even more.

My thoughts go to all over Europe for you.

It would be cool to have a map with lines that connect everyone of us in the places we are right now. It would make good visuals.

There will probably be some P.S.'s to this post.

P.S.

Nothing's ever what we expect
But they keep asking where we're going next
All we're chasing is the sunset
Got my mind on you
Doesn't matter where we are are are are
Doesn't matter where we are are are ar-are
Doesn't matter no
If there's a moment when it's perfect
We'll carve our names
As the sun goes down

P.P.S. Bees are coming to me and I can imagine them saying "Who is this guy? I've never seen him before" as they move on my leg. Now an old man sat next to me on the bench. I'm smiling.

Just thought of what I'd do at the lake in Struga, or what I'd do after going to the lake, and remembered that the first name my city of Brașov had was Corona. But there is no Corona in reach for me to drink a ice coffee.